Inima este închisă într-o pungă densă cu o structură stratificată complexă care o învăluie pe toate părțile și se numește pericard. Deoarece funcția principală a organului este pomparea (și este realizată de cardiomiocite), prezența unui „acoperire” pe miocard nu pare a fi un element atât de important. În acest articol, ne vom uita la ce structuri ajută sacul pericardic să-și îndeplinească funcțiile și care este riscul ruperii lor. Poate „cămașa” inimii să omoare o persoană?
Ce este pericardul și ce funcție îndeplinește?
Pericardul este un sac închis seros (țesut conjunctiv) în care se află inima. În formă, seamănă cu un con tăiat oblic, a cărui parte largă este ferm atașată de centrul diafragmei (limita dintre cavitatea toracică și abdomen, trece de-a lungul coastelor). Marginea superioară a structurii se termină la nivelul colțului sternului (se simte ca o ușoară umflătură dacă glisați degetele în jos din fosa dintre clavicule).
Structura
Peretele sacului pericardic este dublu, include:
- Stratul exterior (fibros), format din fibre grosiere de colagen (în corp, aceste structuri sunt folosite în locurile din care este necesară cea mai mare rezistență). Pe lângă inimă, această înveliș acoperă și vasele care se conectează la ea.
- Stratul interior (seros, format dintr-o placă mai subțire de țesut conjunctiv). Include două foi:
- subiect (subseros), constă din fibre subțiri de țesut conjunctiv;
- direct seroase (acoperite cu mezoteliu - un strat de celule cu excrescențe subțiri-cili, acestea sunt capabile să mute partea lichidă a limfei în spațiul dintre foile pericardului), include două plăci:
- parietal (crește împreună cu stratul fibros exterior);
- intern (coaja exterioară a inimii, crește împreună cu miocardul).
Între plăcile parietale și interioare se formează un spațiu pericardic. Este umplut cu un lichid seros (similar ca compoziție cu sângele, fără eritrocite și alți corpusculi) lichid, care s-a deplasat datorită activității mezoteliului (15-20 ml la un adult). Joacă rolul unui lubrifiant, permițând straturilor exterioare și interioare ale pericardului să alunece liber în timpul diferitelor faze ale organului.
Dacă sacul pericardic este afectat de procesul inflamator, atunci cantitatea de conținut crește. Fibrina, o proteină specială responsabilă de formarea cheagurilor de sânge (fiind în sânge), poate cădea pe suprafața interioară a frunzelor. Aici formează aderențe (bulgări între plăci, care le lipesc și le împiedică să alunece una de-a lungul celeilalte).
De asemenea, lichidul se poate acumula în pungi (expansiunea fiziologică a golului dintre plăcile frunzei seroase, care face parte din stratul interior). Sunt două dintre ele: transversale (la baza inimii, de sus) și oblice (situate pe partea inferioară a sacului pericardic cu fața spre diafragmă).
Pericardul este împărțit în mod convențional în mai multe părți:
- față (adiacent sternului - un os plat pe suprafața frontală de care sunt atașate coastele);
- inferior (atașat de centrul tendonului diafragmei, adiacent esofagului, partea toracică a aortei, vena azygos, bronhiile principale);
- laterale (dreapta si stanga), sunt in contact cu pleura, care inveleste plamanii.
Ligamentele - fascicule dense de fibre de țesut conjunctiv care asigură o poziție stabilă a pericardului și a organului pe care îl protejează în cavitatea toracică - se extind de la fiecare dintre aceste părți până la organele din jur. Datorită acestui sistem de fixare, inima nu va sări din piept, chiar și cu cel mai mare grad de frică.
Principalele sarcini și mecanisme de implementare a acestora
Principalele funcții ale pericardului și elementele implicate sunt prezentate în tabel.
| Sarcină | Structura executivă | Mecanism de implementare |
|---|---|---|
| Fixarea inimii | Ligamentele și teaca exterioară (fibroasă). | Un capăt al ligamentului este fixat pe pericard, celălalt pe organele din apropiere: stern, diafragmă, coaste, trahee, coloană vertebrală, bronhii mari și aortă. |
| Depreciere | Aparatul ligamentar | Țesutul conjunctiv dens care formează baza ligamentelor este capabil să se întindă ușor și să revină la starea inițială. Acest lucru asigură reducerea șocurilor externe (de exemplu, în caz de cădere) |
| Lichid în cavitatea pericardică | Oferind alunecarea frunzelor, într-o oarecare măsură protejează inima de deplasare în timpul virajelor ascuțite | |
| Protecţie | Structura multistrat a sacului pericardic, lichid pericardic | Bariera mecanică pentru daune externe. În plus, face dificilă deteriorarea miocardului și a endocardului de către microorganismele din cavitatea toracică. |
| Lichidul conține substanțe bactericide și celule care pot prezenta activitate imunologică (distruge agentul patogen) | ||
| Prevenirea supraîntinderii miocardului cu sânge | Fibre dense de colagen ale țesutului conjunctiv în straturile pericardice | Un cadru exterior suficient de rigid previne întinderea și deformarea periculoasă a mușchilor |
| Protecția organelor din jur | Gap pericardic și lichid conținut în acesta | Impulsul apical (mișcarea pe care o face vârful acut al inimii la fiecare contracție) funcționează la fel de bine ca un ciocan-pilot. Pe măsură ce straturile pericardului alunecă unul de-a lungul celuilalt, ele slăbesc intensitatea și gama de mișcare, ceea ce împiedică colapsul coastelor. |
Ce metode sunt folosite pentru a diagnostica bolile pericardului?
Pericardul conturează contururile exterioare ale inimii. Prin urmare, în funcție de modificările lor, este posibil să se presupună prezența uneia sau alteia patologii a sacului pericardic.
Caracteristicile metodelor de diagnosticare a bolilor pericardului sunt prezentate în tabel.
| Metode de diagnosticare | Semne caracteristice | ||
|---|---|---|---|
| Granițele inimii | Direct pericard | În plus | |
| Percuție (studiul naturii sunetului prin lovirea suprafeței toracelui cu degetele medicului) | Extins. Se identifică abateri de la reperele anatomice normative cu 0,5-2 cm în lateral (se aude un sunet surd) | Nu poate fi caracterizat | Posibile erori de diagnostic din motive subiective (în funcție de factorul uman). |
| Auscultatie | Punctul de ascultare clară a tonurilor apexului poate fi deplasat din cauza extinderii limitelor inimii | Uneori se aude zgomot de frecare pericardică (datorită depunerii de cheaguri de fibrină) | Dacă este prezent lichid, acesta atenuează zgomotele inimii și le face să se simtă slăbite. |
| Raze x la piept | Extins. Umbra inimii poate dobândi o formă sferică (atunci când lichidul se acumulează în cavitatea pericardică) | Petrificarea (depunerile de sare de calciu) în masele tumorale poate fi detectată | Se pot observa semne de pneumotorax tensional (ca cauze ale tamponadei cardiace uscate) |
| Examinarea cu ultrasunete a inimii | Modificările contururilor sunt clar vizibile: deformare, expansiune, straturi patologice, leziuni traumatice | Este posibil să se evalueze grosimea și claritatea marginilor (modificarea în timpul procesului inflamator și tumoral) ale pericardului, cantitatea și natura lichidului dintre foi. | Vă permite să alegeți un loc convenabil (de obicei în cel mai de jos punct de acumulare) pentru perforarea (puncția) cavității și evacuarea (înlăturarea) conținutului |
| scanare CT | Strat cu strat dezvăluie relația dintre granițele inimii și organele situate în apropiere (este deosebit de important atunci când o tumoare pericardică crește în țesuturile adiacente) | Indică foarte clar localizarea acumulărilor de fluide, neoplasme și aderențe, ceea ce vă permite să alegeți o tactică terapeutică | Odată cu introducerea contrastului, rețeaua vasculară a pericardului (și a tumorilor) poate fi vizualizată |
| Puncția pericardică | Produs conform rezultatelor ultrasunetelor | Se simte ca o barieră la perforare | Puteți afla natura lichidului (sânge, revărsat inflamator), prezența bacteriilor, sensibilitatea acestora la antibiotice; elimina excesul de lichid care interferează cu funcția de pompare a inimii |
Care sunt principalele amenințări la adresa vieții pacientului?
Caracteristicile pericolelor care sunt pline de boli ale pericardului:
| Boala | Subspecie | Esenta | Pericol pentru viață |
|---|---|---|---|
| Efuziunea pericardica | seros (neinfectios) | Acumulare excesivă de lichid de altă natură (până la 500 ml) în cavitatea pericardică | Principala amenințare este tamponada (compresie din exterior, care nu permite acumularea suficientă de sânge în timpul relaxării ventriculilor), ceea ce duce la o scădere a debitului cardiac și la moartea pacientului. Masajul cardiac indirect este ineficient |
| Purulent (când agentul patogen intră în golul pericardic și sinusuri) | |||
| Fibrinos | Pe frunze cade multă fibrină, se formează aderențe (aderențe și etanșări) | ||
| Hemopericard | Ca urmare a leziunii miocardice și a sângerării care s-a deschis, inima împinge sângele nu în aortă, ci în cavitatea pericardică, strângându-se singură. | ||
| Inimă blindată |
| În loc de lichid, în crăpătură se formează țesut de granulație care, în timpul maturizării, „se micșorează” și comprimă inima. Apoi se depune calciu, ceea ce duce la o compactare si mai mare | Germinarea nu numai a pericardului, ci și a miocardului prin aderențe și scăderea funcției de pompare a organului |
| Tumori |
| Conglomerat de celule alterate | Germinarea organelor vitale (de exemplu, vasele mari) va provoca o încălcare a funcției lor |
| Chisturi | Cele mai frecvente sunt celomice | Proeminență a pericardului cu pereți subțiri, asemănător unui sac | Ruptura educației duce la dezvoltarea șocului pleuropulmonar, stop cardiac reflex și respirație |
Metode de tratament
Pentru a vindeca un pacient, utilizați:
- Terapie conservatoare:
- antibiotice (în prezența microorganismelor în lichidul pericardic);
- medicamente antiinflamatoare;
- medicamente citostatice (în prezența unei tumori).
- Metode operaționale:
- puncția pericardului (pentru a evacua excesul de lichid);
- corectare chirurgicală (excizia chisturi, tumori);
- Pericardotomie (pentru a elimina excesul de lichid și a oferi acces la inimă)
- pericardiectomie („separarea” - separarea pungii întărite în inima blindată).
Concluzii
Pericardul este sacul care înconjoară inima și este format din diferite straturi. Funcția principală a fibrosului este de protecție, seroasă este producerea de lichid care absoarbe șocurile. Sacul pericardic protejează organul de deplasări, leziuni și pătrunderea microorganismelor. Principalele boli ale pericardului: inflamația exsudativă cu un caracter diferit de efuziune, inima blindată, tumori și chisturi.
Profesionalismul medicului vă va ajuta să alegeți cea mai bună metodă de tratament: conservatoare (folosind medicamente) sau operativă (chirurgie minoră - puncție sau intervenție chirurgicală cu drepturi depline).
