Urechea nu aude și surditate

Deficiența de auz este o scădere parțială (pierderea auzului) sau completă (surditate) a capacității de a percepe sunetele. Potrivit statisticilor OMS, mai mult de 5% dintre oameni suferă de pierderea auzului și pierderea auzului. Dacă pragul de auz este de 26 dB sau mai mult, aceasta indică o funcționare deteriorată a analizorului auditiv. Cu surditate completă, pacientul nu este capabil să distingă sunetele cu o intensitate sub 90 dB.

Ce să faci dacă urechea nu aude, dar nu doare? În cazul problemelor de auz, pacienții sunt examinați de un medic otoneurolog și otolaringolog. După determinarea gradului de pierdere a auzului, specialistul prescrie metode conservatoare adecvate (farmacoterapie, fizioterapie) și chirurgicale.

Pierderea auzului și surditatea

Pierderea auzului este considerată deficiență de auz, în care este dificil să se perceapă sunetele și vorbirea în intervalul de la 0 la 25 dB. Surditatea este o pierdere a auzului caracterizată prin incapacitatea de a percepe vorbirea tare (peste 25-30 dB) vorbită în apropierea auriculei. Problema disfuncţionalităţii analizorului auditiv a căpătat o importanţă deosebită datorită prevalenţei fenomenului. Potrivit estimărilor preliminare, peste 350 de milioane de oameni suferă de pierdere a auzului.

Pierderea auzului poate fi cauzată de factori exogeni și endogeni care afectează funcționarea analizorului auditiv sau a unor părți ale acestuia. Există o clasificare general acceptată a disfuncției auditive, ținând cont de gradul de pierdere a auzului, precum și de intervalul de timp în care s-a dezvoltat deficiența:

1. hipoacuzie conductivă - provocată de apariția obstacolelor în canalul auditiv extern, cavitatea urechii medii sau interne, ducând la afectarea conducerii semnalului sonor;
2. hipoacuzie senzorială - apare ca urmare a deteriorării labirintului urechii și a componentelor urechii interne;
3. Pierderea auzului neuronal este cauzată de afectarea nervilor auditivi.

Una dintre cele mai frecvente cauze ale problemelor de auz este utilizarea frecventă a căștilor intra-auriculare („vacuum”).

În cele mai multe cazuri, disfuncția auditivă apare la vârstnici, care este asociată cu modificări degenerative ale structurilor osoase ale cohleei și ale organului Corti. Primele manifestări de surditate senilă (presbicuzie) pot apărea la vârsta de 30 de ani cu o ușoară slăbire a percepției sunetelor de înaltă frecvență.

Cauze congenitale ale pierderii auzului

Surditatea se moștenește? Conform observațiilor medicilor otolaringologi, disfuncția auditivă poate fi asociată cu factori ereditari. Copiii în familiile cărora părinții sau rudele apropiate sufereau de surditate, riscul deficienței auzului crește de 3 ori. Cauzele congenitale comune ale surdității includ:

• asfixie la naștere;
• greutate critic la naștere;
• dezvoltarea rubeolei la o femeie în timpul gestației;
• abuzul de citostatice în timpul sarcinii;
• Boala Gospell (icter) în perioada neonatală.

Adesea, surditatea ereditară este cauzată de tulburări senzorineurale, care pot fi non-sindromice sau autosomal recesive. În 50% din cazuri, dezvoltarea patologiei este asociată cu apariția unor anomalii în sinteza proteinelor speciale conexinei 30. Un semn al debutului disfuncției auditive este absența răspunsului nou-născutului la sunetele puternice.

Surditatea completă este extrem de rară, prin urmare, diagnosticul și tratamentul în timp util al pierderii auzului contribuie la restabilirea parțială a auzului la nou-născuți.

Surditatea congenitală apare din cauza intoxicației, provocată de dezvoltarea infecțiilor în corpul viitoarei mame. Dezvoltarea anormală intrauterină afectează formarea analizorului auditiv, în urma căruia se dezvoltă disfuncția auditivă. Gripa, rujeola, oreionul, scarlatina și alte infecții pot deveni provocatoare ale proceselor patologice.

Cauze dobândite ale pierderii auzului

Când urechea doare și nu aude, aceasta indică dezvoltarea surdității dobândite, provocată de procese inflamatorii în analizorul auditiv. Cel mai adesea, problema apare cu afectarea nervului auditiv și a părților principale ale urechii medii. Cele mai frecvente cauze ale surdității dobândite includ:

• leziuni cerebrale;
• abuzul de antibiotice și citostatice;
• degradarea celulelor senzoriale la bătrânețe;
• infecții la nivelul nazofaringelui și inflamație cronică la nivelul organului auzului;
• zgomot excesiv de la dispozitivele audio personale și echipamentele speciale.

Pierderea auzului funcțional apare adesea ca urmare a imobilizării osiculelor auditive, care este asociată cu mineralizarea acestora. Modificările patologice pot fi asociate cu dezvoltarea otitei medii adezive, seroase și purulente.

Tratamentul intempestiv al proceselor inflamatorii duce la distrugerea ireversibilă a țesuturilor moi și osoase, care pot fi eliminate exclusiv prin intervenție chirurgicală.

Dacă aveți deficiențe de auz, trebuie să solicitați ajutorul unui specialist. Ameliorarea în timp util a reacțiilor inflamatorii promovează regenerarea țesuturilor și restabilirea funcției auditive.

Grade de surditate

Pentru a determina gradul de surditate, pacientul este supus unui examen audiometric, în timpul căruia un specialist determină cu mare precizie pragul de percepție a sunetului. În absența patologiilor, o persoană percepe semnale sonore la frecvențe de până la 25 dB. Eșecul de a distinge între sunete din acest interval indică prezența disfuncției auditive.

Grade de surditate:

• Gradul 1 (ușoară) - incapacitatea de a percepe semnale sonore cu o frecvență de până la 40 dB.
• Gradul 2 (mediu) - incapacitatea de a percepe semnale sonore de volum mediu cu o frecvență de până la 55 dB.
• Gradul 3 (sever) - incapacitatea de a percepe majoritatea sunetelor cu o frecvență de până la 70 dB.
• Gradul 4 (foarte sever) - incapacitatea de a percepe sunete puternice cu o frecvență de până la 90 dB.

În acele cazuri în care urechea nu aude sunete, a căror frecvență depășește 90 dB, este diagnosticat cu „surditate completă”. Fără utilizarea unor amplificatoare speciale de sunet, pacientul nu este capabil să perceapă vorbirea și sunetele foarte puternice.

Diagnosticare

Pentru a determina cursul optim de tratament pentru disfuncția auditivă, medicul otolaringolog efectuează o examinare vizuală și audiometrică a pacientului. Astfel, puteți afla cauza problemei, gradul de deteriorare a analizorului auditiv și pragul de sensibilitate la sunet. Dacă auzul este pierdut într-o ureche, următoarele pot fi utilizate pentru a diagnostica patologia:

1. otoscopie;
2. teste Rinne și Weber;
3. audiograma vorbirii;
4. scanare CT;
5. timpanometrie;
6. măsurarea emisiei autoacustice.

În momentul punerii unui diagnostic, medicul face diferența între disfuncția aparatului de percepție a sunetului (pierderea auzului senzorineural) și patologia aparatului conducător al sunetului (hipoacuzia conductivă). Analiza comparativă a conducerii osoase și aeriene a semnalelor sonore vă permite să aflați cauza cheie a pierderii auzului și, în consecință, metoda optimă de tratament.

Tratament conservator

De regulă, surditatea la o ureche este cauzată de dezvoltarea unei boli infecțioase în părțile principale ale analizorului auditiv. Pentru tratamentul inflamației acute și cronice se folosesc medicamente cu acțiune simptomatică și patogenetică, care sunt introduse în organism pe cale intramusculară, orală sau parenterală. În cadrul terapiei conservatoare, pot fi utilizate următoarele:

• nootropele („Lucetam”, „Pentoxifilină”) - promovează aportul crescut de sânge a țesuturilor analizorului auditiv, ceea ce afectează rata de regenerare a celulelor afectate;
• antibiotice ("Amoxiclav", "Supraks") - ameliorează inflamația purulentă prin distrugerea agenților patogeni;
• antihistaminice ("Furosemide", "Zyrtec") - reduc umflarea, care contribuie la evacuarea transudatului din cavitatea urechii;
• Vitaminele B (Benfotiamin, Milgamma) - accelerează refacerea tecii izolatoare a nervilor auditivi, care afectează conducerea nervoasă a semnalelor sonore.

Tratamentul cuprinzător al patologiilor urechii implică utilizarea fizioterapiei, dintre care principalele includ:

1. terapie cu laser;
2. electrocoagulare;
3. fonoelectroforeză;
4. curenți fluctuanți.

Procedurile de fizioterapie normalizează trofismul tisular, ceea ce accelerează epitelizarea acestora în leziuni.

Interventie chirurgicala

Ce să faci dacă urechea nu aude după ce ai urmat un curs de farmacoterapie? Dacă se dezvoltă pierderea persistentă a auzului, se folosesc metode chirurgicale de tratament. Chirurgia poate restabili funcția auzului chiar și cu pierderea completă a auzului. Pentru a elimina patologia, se pot folosi următoarele:

• implant cohlear - operație în timpul căreia este instalat un sistem electronic în labirintul urechii, care asigură stimularea necesară a nervilor auditivi;
• timpanoplastie - o operație de restabilire a locației normale a osiculelor auditive și a integrității membranei urechii;
• aparat auditiv - selectarea și instalarea unui amplificator de sunet adecvat (proteză auditivă).

Odată cu moartea majorității celulelor capilare responsabile de primirea semnalelor sonore, tratamentul chirurgical al surdității va fi ineficient.